Și pe când priveam la ea, în mijlocul tuturor, fără grabă, fără tulburare, am simțit că o altă prezență începe să se arate, ca și cum încă o fecioară se apropie din Lumină...

   A cincea era SPERANȚA. Nu se uita la celelalte, nu își măsura lumina după cât ardeau ele, nu își cobora privirea spre întunericul din jur. Ochii ei erau ațintiți spre poartă... chiar și atunci când nu vedea nimic, chiar și atunci când întunericul devenea gros, apăsător, fără formă. Și Domnul a zis:

   -SPERANȚA ține candela ridicată până la capăt. Chiar dacă pare că nu mai vin, ea știe că EU vin!

   Atunci, am văzut că în jurul ei era poate cel mai mult întuneric dar ea nu se uita la întuneric. Nu nega că este noapte. Nu se prefăcea că este Lumină dar nici nu-și lua lua ochii de la poartă.

   Și am înțeles că SPERANȚA nu este o închipuire... nu este o alinare falsă... nu este un -poate- spus ca să treacă durerea.

   SPERANȚA... știe!

   Nu pentru că vede... ci pentru că se ține de făgăduință mai puternică decât vederea.

   Și am văzut că erau momente în care celelalte mai coborau candela puțin... mai oboseau... mai priveau în jur... dar ea, o ținea în sus.

   Nu din putere proprie ci dintr-o așteptare care nu se rupea.

   Și am simțit în mine o cercetare adâncă... câte din așteptările noastre se sting când întârzie răspunsul? Câte din candelele noastre coboară când nu mai simțim nimic? Cât ținem candela în sus și cât o lăsăm jos când noaptea se prelungește?

   Pentru că este ușor să aștepți când este Lumină dar Speranța se vede în întuneric!

   Este ușor să crezi când simți dar Speranța rămâne când nu mai simți nimic.

   Și am văzut că ea nu întreba -de ce întârzie? - Ea nu se plângea -cât mai durează? - Nu se uita înapoi zicând: -poate am greșit... -

   Ea stătea. Și în statul acela era o forță tăcută, o răbdare care nu venea din timp ci din promisiune.

   Atunci am înțeles că fără SPERANȚĂ, chiar și CREDINȚA poate slăbi în noapte... chiar și IUBIREA poate obosi... chiar și PACEA poate fi încercată.

   Pentru că Speranța e cea care duce totul până la capăt. Nu te aprinde, nu te ridică prin emoție, dar te ține. Te ține când nu mai ai nimic altceva.

   Și am văzut că cele cinci care au intrat nu doar că aveau Lumină ci au rămas cu candela ridicată până în clipa venirii Lui. Iar Speranța era între ele nu ca o flacără mai mare ci ca o privire care nu s-a întors.

   În timp ce priveam la ea, ținând candela sus în noaptea aceea fără margini, am simțit că încă mai sunt fecioare care nu s-au arătat iar Lumina începea să descopere următoarea...

   Cele cinci fecioare nechibzuite... prima era CUNOAȘTEREA...